Luna iese dintre codri. Noaptea toată stă s-o vadă. Zugrăveşte umbre negre Pe linţolii de zăpadă. Şi mereu ea le lungeşte Şi suind în cer le mută, Parcă faţa-i cuvioasă E cu ceară învăscută. Ce gândeşte? – numai norii Lin se-mbină, se dezbină Ca făşii de gaz albastru, Ca şi aburi cu lumină. Lin pin iarbă scotoceşte Apa-n prund şi-n pietricele. Florile surâd în taină, Oare ce-or surâde ele? Şi-s cu neguri îmbrăcate Lac, dumbravă şi pădure. Stele palid tremurânde Ard pin negurile sure. Lumea-n rouă e scăldată, Lucioli pe lacuri zboară. Luna umbrei, umbra lunii Se amestec, se-nfăşoară. Lunecând pe ceruri, norii Negri-acopăr tot seninul. Se sting una după alta Şi icoana şi suspinul. Înfăşat în întuneric, Eu nu văd, nu aud şoapte. Ah, mă simt atât de singur! Este noapte, noapte, noapte.
