chirurgul are bisturiele, portarul are cheile, muzicianul notele și portativele țăranul – pămîntul, vitele și cerul suficient de aproape să dea cu mîna prin el ca prin izvorul tămăduirii să-și spele obrajii și fruntea, groparul are hîrlețul tîrnăcopăul și lopata și mai are pămîntul cu viața de sub pămînt și moartea care lovește la fix, mai precis decît orice campion la tir, mai puternic decît orice armă, orice război sau molimă, fără greș, mai exact decît gravitația și mai pătrunzător decît lumina soarelui prin ferestrele proaspăt spălate, doar eu, eu nu am nimic, nimic în afară de încălțările care alunecă mai rău decît patinele noi și echilibrul ăsta precar și mortul lîngă care mă trezesc în fiecare dimineață și trebuie să-l car cu mine toată ziua, mortul ăsta desfigurat, mă tot întreb cine e și de ce poartă la rîndu-i patine, la fel ca ale mele, de ce trebuie să pășesc și să alunec dezechilibrat la fiecare pas și mortul se lasă tot mai greu, mai apăsător mai desfigurat, încît prin ochii lui privesc întocmai ca prin ochelarii de eclipsă o flacără timidă de lumînare, de ce eu nu am pensule ca pictorul, de ce nu am o menghină în care să-mi zdrobesc oasele mîinii, de ce nu am un pian pe care să-mi întind falangele ca un colier de perle rupt și deșirat, de ce nu am voce să strig foc atunci cînd prin ochelarii de eclipsă văd crematoriul stins al nopții, de ce chirurgul se poate opera singur de apendicită și eu nu-mi pot smulge limba rece uscată, mută, de ce nu-mi pot amputa degetele unul cîte unul de parcă aș vorbi despre mîngîiere, de ce eu nu am decît un mort desfigurat pe care-l duc în spate, el îmi arată drumul, el îmi știe cuvintele, doar el vorbește în voie despre mine.
sâmbătă, 31 mai 2025