Neobosită caut...

Neobosită caut...

Neobosită caut pe drumurile sorţii, 
Oamenii-înger ce poartă-n gând lumină,
Aş vrea să-i întâlnesc pân’ la sfârşitul vieţii,
Să le ating o clipă privirea lor senină.
Naivă rătăcesc flămândă şi-nsetată
Păşind ades pe spini şi vorbe mustrătoare,
Când mă trezesc din vis am inima lezată
Purtând o rană adâncă ce ustură şi doare.
Îndurerată-ntreb, cu ce am fost de vină,
Că sufletul l-am pus pe ale mele palme?
Ori c-am văzut în jur doar dragoste divină
Şi nu am vrut s-o las în neguri să destrame?

De cântăresc cuvântul prin judecată rece
Captiv şi trist mi-e suflul gemând înlănţuit,
Neputincios priveşte la timpul care trece
Îşi plânge existenţa în umbră-năbuşit.
Atunci renunţ la temeri şi clipa de frustrare,
Spre pace şi lumină cu primii zori pornesc,
Deschid din nou ferestra şi zbor spre altă zare
Ca tainica dorinţă, iubind s-o împlinesc.