Buzele ei ating sunetele înalte, cuvintele se strâng între dinţi şi se aruncă fără teama de a strivi pe cineva, în trup i se clatină fiinţa şi se zbate. Carnea ei fragedă miroase a mentă sălbatică culeasă dintre Pietrele Doamnei, lângă un izvor fără moarte de unde muzele iau apă pentru descântec. În ea mi-am găsit plinul, în ea mi-am pierdut golul ca într-o inimă străină. I-am băut sângele şi m-m hrănit cu iubirea de n-au mai rămas din tot ce a fost decât urme şi din urme s-a regenerat trupul de la început. Atunci am înţeles că nu-i de şagă, mi-am făcut din dragoste un căpătăi sub care am pus nopţile mele visătoare în care dospeşte credinţa-n aluatul facerii şi sufletul capătă contur. Nimic nu se naşte fără de moarte, secretele dau buzna în guri pe la colţuri, se iveşte necazul de unde nu te aştepţi şi trece fără să se încline la nimeni. Cine se crede mai presus decât întâmplarea, nu este şi din ea i se trag marile deznădejdi. Dacă m-aş regăsi în oricare din voi, n-aş mai fi eu cel care se strânge în sine şi răbufneşte-nafară mai liber ca un vulcan să spargă muntele, nu se lasă furat de gânduri orfane, se zideşte în catedralele timpului său piatră pe piatră-n cetate. Mâinile mele bătrâne pe trupul tău se strâng ca un cerc în mijlocul cunoaşterii, cine nu se vede în oglinda timpului său nu poate trăi decât ca un şarpe.
sâmbătă, 31 mai 2025