nici n-am stih să pot începe, sunt ros pe degete de când mi s-a dizolvat pielea sub egida neatingerii tale şi au început toate dorurile să zboare spre tine. mi-am aşteptat cuminte porţia de rai, dar e o blasfemie să-mi tot beau reproşurile fără să ştiu care dintre ele trebuia consumat înainte de a începe să te iubesc. nu e timp nici de întrebări, iluzia buzelor tale se aliniază pe un focar de întuneric şi începe să îmi desfacă şireturile din piept cu o alertă plină de sincope, de parcă pendulul absenţei tale ar lăsa în mine altceva decât un substitut de viaţă. pe asfalt se aruncă mucuri de stele. cerul ne fumează tăcerile până la os în timp ce îşi înfige peniţa în visurile mele să facă socoteala cu cât să mă mai scadă din tine. eclipsa noastră nu ar dura mult, nu mai mult decât o viaţă de fluture. şi-apoi ar fi încă un contur de iubire peste decadențele mele să-l poată abstractiza poetul. e trist, vai, ce vârstă ieşită din faşă la care să mori, ce schismă între muză şi veritate zace în fiecare cuvânt. s-ar împreuna lacrimile să facă o horă dacă ar găsi un teren fertil în care să calce din când în când pe noroiul unui zâmbet efemer. ar trebui să învăţăm să căutăm zădărnicia în porţii mici, să nu ne mai înecăm cu nopţile de tremur alb în care promulgăm pe foi imposibilul aspiraţiilor noastre. oricum, edenul s-a vândut deja la primele ore ale tinereţii, când noi (ne) iubeam fără să (ne) ştim, fără să (ne) privim, fără să (ne) auzim. şi asta e bine altfel ne-am fi plictisit teribil să fim fericiţi.
sâmbătă, 31 mai 2025