Nu te mai ştiu. Noiembrie ne împarte În frunzǎ şi în fulgul alb de nea. Probabil undeva trǎieşti, departe, Şi-aştepţi ca sǎ coboare iarna grea. Aceleaşi anotimpuri vin şi pleacǎ, Noi doi îmbǎtrînim fǎrǎ rǎspuns, De-acum ştiind cǎ timpul ce-o sǎ treacǎ, Chiar netrecînd, nu va mai fi de-ajuns. Ce aş putea sǎ-ţi spun fǎrǎ iubire, Chiar de s-ar întîmpla sǎ ne-ntîlnim? Orice cuvînt ar fi ca o jignire, Cǎci am simţi cǎ stǎm şi nu plutim. Nu pot sǎ-ţi spun decît cǎ vine frigul Şi cǎ-ntre noi e-un inutil oraş, Ca un talaz ce-ar nǎvǎli pe digul Pe care l-am pǎzi opus şi laş. Iar dac-ar fi vreun tren sǎ te ajungǎ, Poate te-aş aştepta sǎ vii-ntr-o zi Sau poate într-o noapte foarte lungǎ, Pe un peron la care s-ar opri. Noiembrie, iarǎşi, fǎrǎ de scǎpare Şi boala asta veche ce e-n noi… Te-am prevenit atunci, cu ea se moare ‒ Ştiam doar eu cît pentru amîndoi. Nu pot sǎ spun cǎ fǎrǎ tine-i bine, Mi-ai devenit în viaţǎ gol firesc, Dar nu pot sǎ te chem, cǎci mǎ reţine Ceva amar, adînc şi omenesc. Te-ai integrat tǎcerii absolute, Parcǎ sugrumi şi şansa de suspin, Încerci sǎ zbori – aripile-ţi cusute Pe-un pǎcǎtos şi jos pǎmînt te ţin. Cînd va începe liniştit sǎ ningǎ, Nu te gîndi la mine, nicidecum, Cǎci orişice ninsoare vrea sǎ stingǎ Ce-a mai rǎmas mocnind în vechiul scrum. (din volumul “Duminica poemului mut”)
sâmbătă, 31 mai 2025