Era atât de vie noaptea ,când ningea cu petale Prin scârţâit de umbre treceau ades vii nori, Doar flacăra iubirii ce mai ardea sublimă Prin geana prinsă-n vântul eternelor cântări. Stătea luna descrisă în prea multe cuvinte Spuse în timp pictând culori de curcubeu, O zi a mai trecut, tăcută mi-e clepsidra Şi-al ei prea ud nisip curgând pe chipul meu. E-o pură rătăcire acuma de moment Când glasul răguşit mai vrea să îşi revină, Dar oboseala cruntă prea des a încolţit Şi peste tot pahare umplute doar cu vină. Ard lumânări în ceaţă ca zâmbetul pustiu, Sub pleoapa unui zbor ce a-ncetat să zboare, Ochiul se stinge ars prin focul cerului Şi-aştepţi o mângâiere dintr-un parfum de floare. Un sâmbure de val ce se ascunde-n mare Priveşte ţărmul gol fără de împliniri, Un pescăruş îşi cată iubirea din privire Rămân doar pene-n zbor şi multe amintiri. Mă ating în noapte fulgii eternelor ninsori, La uşă îmi bat troiene prea înalte, Doar inima mai arde ca focul într-un colţ Şi se desprind doar voci umile ca păcate. O seară nesfârşită în care nu am loc, Prin faţa mea tot trec atingeri care vin, Sub clopotul ce bate prea mult a disperare Se-ascunde o limbă lungă şi plină de venin. Se strâng lumini în horă, atât de reci şi ude În dansul care-nvârte un cântec fără rost, Sub lacrima uscată ce-aleargă în derivă, Vorba încă nespusă retrasă într-un post. Şi noaptea încet se lasă în sărut de petale Sunt alba stea ascunsă într-un imens deşert , Ard flacăra iubirii ce mi-e atât de dragă, Doar vântul mai adie umbra pe un chip inert.
sâmbătă, 31 mai 2025