Mi-e dor de casa mea,cea părintească , cu mărul din gradină înflorit, de chipul mamei,fraților- zâmbească, de tata,de bunica mea cea bună, de unchii dragi ce m-au ținut de mână, vecinii mulți ce i-am avut și-acum se află sub țărână- dormind sub glia strămoșească! Cei rămași,împrăștiați prin lume, mănăstirea de pe deal mai ține nume, câțiva tineri patrioți cu intelepciune , părinții noștrii ce-au rămas, în rugăciune ne-așteaptă-n poartă să venim acasă cu dragostea si pâinea de pe masă! ... Timpul nu se oprește pentru noi, muncește cu acel har ,ce,nu-l vedem.... brazdele de amintiri răscolite, se-ntorc din ape si noroi- drumuri,poteci,cărări-bătătorite senzația că încă mai veghem... Ne-ntoarcem gândul,viața înapoi plecat-au ei ,plecăm și noi, e pace Doamne,sau razboi?... Dorul de pământ si țară, se-ntoarce bumerang în viața noastră, chiar dacă visul aproape împlinit, când ai de toate mai lipsește,doară... mama sau chipul din fereastră, casa din țară închisă la care ai trudit, copilul care nu se mai gândește la satul,țara sau pamântul preaiubit ! Satul,ce-n urmă l-am lăsat , rămâne în suflet mereu viu, acolo este visul din casa părintească , acolo este templul din care am plecat , în viața nefirească și plină de păcat! Biserica ne-așteaptă ,pe verdea ei colină clopotul si toaca ,bate in surdină , nu prea departe sub o cruce mare multe generații duse în depărtare... Amintiri,lacrimi și o lumânare! Lucian Tătar-Poezie 21 feb 2016-003 Olhao
sâmbătă, 31 mai 2025