Pasărea albastră Pământu-i mângâiat de boltă în amurg Şi sărutat cu sete pe buzele-ngheţate, Stropii de ploaie pe fruntea lui se scurg, Iar vântul îi vorbeşte prin tăinuite şoapte. Copacul desfrunzit se-nalţă către zare Cu cerul se-mpreună în clipa din apus, Visează floarea vieţii şi umbră pe cărare De-aceea rugă face cu ramura supus. Ating cu gândul bun toţi stropii de afară Eu, pasărea albastră închisă-n colivie, Aş vrea să zbor acum înveşmântată-n seară Să fiu pentr-o secundă în libertate, vie. Dar teamă am şi rană pe aripile mele Ce-s ude şi-amorţite de-atâta aşteptare, Au stat prea mult lipite de negrele zăbrele Vor mai avea tărie şi vrere ca să zboare? Şi ochii mei se-nchid pentru o lungă clipă Cu gânduri-stele spre înălţimi pornesc, Iubire necuprinsă port pe a mea aripă Sunt eu cu-adevărat, uşoară şi plutesc. Am dor de vis şi soare, de aştrii şi de vânt, De îngerul luminii ce drumul mi-l veghează, Sărut un strop de ploaie şi-o brazdă de pământ, Sărut descătuşată un suflet ce vibrează.
sâmbătă, 31 mai 2025