Când orologiu-și urcă timpul din lume-n evuri depărtate Ce soare înflorește încă în recea lui singurătate? Și-atâtea întrebări se-adună în noaptea gândului și oare Pe cine să-ntrebăm când omul e semnul însăși de-ntrebare? Ne despărțim, prieteni, iată cu gura plină de cuvinte Dar noi rămâne-vom aproape de miezul clipelor fierbinte. Ne arde patima în sânge curat ca vinul din pahare De-acum ne despărțim, prieteni, pe firul vieții trecătoare. Vom trece mări și țări, oceane, ne-om risipi printre străini Dar nicăieri unde-om ajunge nu vom mai prinde rădăcini. Ne vom visa în nopți de vară, când soarele va fi apus Și nu vom ști de fiecare, cine-a rămas, cine s-a dus. Cine mai stă la vatra sfântă s-aprindă candeli pe altare Cine s-a dus pe alte țărmuri cu păsările călătoare. Va naște vremea în tipare minuni peste minuni de-acu Dar bucuria revederii și dorul de prieteni, nu. Ne despărțim, prieteni, iată, dar voi trăiți cu mine-n gând Și ne-om întoarce la izvoare, așa cum am plecat, pe rând. Vom împărți cu moartea timpul, voi sânteți cel mai sfânt câștig La marea lumii întrebare, pe voi, prieteni, vă mai strig. Copyright © 2017 Marin Mihalache
sâmbătă, 31 mai 2025