de la o vreme începe să mă doară rău spatele la ora când cocoşii echilibrează noaptea tresar îmi rotesc ochii prin cameră cobor din pat şi ca un ultim gest îmi pipăi părul până mă pierd prin respiraţia albă a pereţilor dincolo de geam cade o stea gândul se ghemuieşte în mine într-un colţ al gurii se opreşte o rugă ca o tristeţe stau încovoiat cu umerii grei şi aştept în fiecare zi aştept şi îmi spun că trebuie să plec şi că în mine n-a mai rămas nimic chiar nimic nici măcar o tristeţe nu pot inventa lucruri timpul mi s-a lipit de tălpi şi e greu ca o bucată de lut oasele chircite unul într-altul reazemă carnea puţină şi ea doar jumătate de trup îmi ţine umbra în fiecare zi îmi spun că trebuie să plec ştiu în mine există o gară cu peronul pe partea stângă biletul doar dus se cumpără în a şaptea zi când Dumnezeu deschide albumul cu fotografii priveşte şi lasă un semn totul pare să fie perfect cotrobăi prin sertare şi încep să împachetez şerveţelele cu dedicaţii de la primele întâlniri globul cu iluzii şi câteva zile doar câteva cât să-mi ajungă până la ultima oprire nici nu ştiu dacă am luat totul...
sâmbătă, 31 mai 2025