Piticii călători Demult, pe cărări neştiute, călători printre fire de iarbă, pitici jucăuşi, cu steluţe în barbă, căutau hoinărind cu busola de aur, netezindu-şi cărarea, cu pene de graur, frumuseţile vieţii şi-ale lumii pierdute. Unul se îndreaptă către Soare-răsare, de unde îi zâmbeşte dimineaţa. Nu poate fi mai blândă şi darnică viaţa decât la răsărit, unde lumina-i mai blândă, însă busola pare cărarea să-i ascundă sub picătura rece, de rouă, de pe floare. Altul, cu busola în mână, înspre sud plecă, gândind că în zbor, doar păsări albe aripile îşi întind și e alinarea vieţii, locul ideal, vrăjit, mângâiat de soare blând, după care a tânjit, însă-un vânt porni furtună. Cel mai mult, gândi un altul, ar fi fericit la vest, la Apus de soare sunt inimi bune, moi, de unt, iertătoare ca-nserarea, ce zburau ca vrăjitoarea, dar mult prea mare i-ar fi saltul. Alt pitic, convins întinde mâna către Nordul rece, unde iarna albă trece, cu o lungă trenă, grea, fulguind din nori cu nea, însă lampa-i nu se-aprinde. Obosiţi de vânt şi soare, îngheţaţi de frig, de ger, încărcaţi de-un greu mister ce se pierde în busolă şi se-ascunde sub cupolă, se-ntorc acasă, fiecare.
sâmbătă, 31 mai 2025