odată m-a tras iubirea de mânecă să mă întrebe de tine. n-am ştiut ce să-i răspund, am tăcut, de două ori mai adânc decât cea mai solemnă tăcere şi-am trezit din comă un surâs, simţind cum în mine reverberează din fiecare cameră a inimii câte o silabă a numelui tău. sunt atâtea legăminte şi ploi de năzuinţe pe strofa unde-mi eşti lumina încât nici lipsa de raţiune a valsurilor noastre mute nu s-a împotrivit să fim poet şi muză, concentrici într-un vis. mi-a crescut un dor cât luna în locul unde mi-am proscris simţirea şi nu ştiu să explic cadenţa acestor pâlpâiri de viaţă ce-mi înţeapă atât destinul cu schiţa sărutului tău. din lipsa ta se nasc himere să îmi taie rostul în două tabere antagoniste, de ideal şi imposibil, sub cerul unui poem ecliptic trasat pe axa buzelor tale de stângăcia dragostei oculte. rolul tău e atât de sacru, te-aplaudă tot trupul meu pe scena de crescendo, din mâine în mâine, tot mai intens, tot mai suav, tot mai veridic, de parcă nu ai şti ca în miezul acestor agregări de sentimente eşti tu. azi am tras iubirea de mânecă să o întreb de tine. şi-a fost de-ajuns o răsfoire de suflet să te văd cu chip retoric, răspuns la întrega mea trăire.
vineri, 27 iunie 2025