Povestea frunzei ruginite În zi de Toamnă,... liniştită Printre nori albi ce-i risipeşte O rază de soare-ncălzeşte, Pe-un ram, o frunză ruginită De-un fir ce-atârnă sprijinită, Şi galeşă-n jur se-nvârteşte! N-ar încerca să se desprindă De ramura, purtată în ceaţă, Căci roua-n orice dimineaţă... Venea în lacrimi s-o cuprindă, Şi-n faţa-i verde, strălucindă, Ea-şi cânta dorul ei de viaţă. La briza vântului... în adiere De-un firicel, stând agăţată, N-ar vrea a fi... ultima dată... Şi ea se-nvârte-n mângâiere, Dar se desprinde, cu durere De ramura ce-a fost purtată. Pământul reavăn o primeşte În stadiul nou de-ncorporare Spre-o altă viaţă prin redare, După ce-n sol ea putrezeşte Şi-n primăvară iar va creşte Pe-o ramură-ncălzită-n soare. Tot astfel, viaţa-i trecătoare Şi după ce vârsta-şi trăieşte Ca frunza şi-omul rugineşte, Fiind supus la transformare Prin soarta lui cea muritoare Ce prin Hristos, se înnoieşte. Flavius Laurian Duverna
sâmbătă, 31 mai 2025