(O ciripire îndulcită-n pripă: "O pasăre ce zboară dac-ar fi iubirea, mi-aș dori să-i fiu barem o aripă, iar cealaltă aripă să-i fie, cumva, ea...) Aproape-amuzat de-a sa îndrăzneală (tot zbura o pasăre un pic prea-n preajma mea), arma am scos-o fără de pripeală, trăgând s-omor plictisul și-așa… să vadă ea. Pradă usoară, năravuri de gâde - cliseu clasic întregit de-o străfulgerare: "Ce-o fi mai plăcut? S-o admiri cum cade? Sau să-i privești de-aproape chipu-n timp ce moare?" (Eram pe atunci de-un cinism epocal, așa c-am luat-o mândru-n palme sfidătoare, cu un simplu gest, la fel de natural cum rupe un grădinar, de-obicei, o floare.) Rana-n aripă, sub cerul prea senin, o fi atins vreo coardă… că-ntr-o clipă iată, purtând stigmatul unui insolit chin mă podidiră lacrimi pe-obraji prima dată… (Cât ușurează plânsul atare mâhnire, nu-mi prea păsase pân' atunci mai deloc, obișnuind oricare stupidă pornire să o iau în râs precum un dobitoc) Asta-i culmea! îmi ziceam, însă, unflând prețul, nu m-au luat deloc minuni pe-ocolite; prea tulburat la câte-si pot pierde brusc sensul, aripă-ajungând întru-nvățăminte. Zborul meu părea hotărât s-atingă, piscuri nemai atinse de vreun alt flăcăiaș; vezi însă c,-atent, decidea să tragă, de-undeva din ascunziș, un nu știu ce țintaș... Ce-a urmat apoi? – Un tunet percutant… Iar celui de-a reușit cu glonț a m-atinge, c-o gaură-n piept, sângerând galopant, i-am oferit plăcerea, brută, de-a mă stinge.
sâmbătă, 31 mai 2025