Renunțare

Peste stâncile golaşe ale falnicului plai
se coboară mândra lună cu-al ei falnic evantai.
Satu-n vale amuţeste cu-a lui râu, paznic de noapte
ce strică tăcerea nopţii, îngânând tainice şoapte.

Dar în deal, lîngă pădure, într-o casă luminoasă,
la o masă de brad verde şade o fată preafrumoasă.
Păru-i negru se revarsă ca un râu învolburat
peste umerii săi tineri, peste chipul înlăcrimat.

Trupul zvelt, ca de fecioară, şi-l îndreaptă spre fereastră,
iară lacrimile-i calde udă florile din glastră.
Râu de lacrimi se revarsă pe-ai ei tineri obrăjori,
tineri şi cu o dulceaţă ce-o găseşti numai în flori.

Ea priveşte lung în zare, doar de l-ar vedea venind
și în noaptea-ntunecoasă să-l audă hăulind.
Glasul lui îl socoteşte ca fiind al lui Orfeu
și în mintea-i de copilă îl aseamă cu un zeu.	

Dar iubitul nu se-arată, devenind o ficţiune,
sufletul frumoasei fete e cuprins de-amărăciune.
Îmbrăcată-n strai de noapte dă’ să sufle-n lumânare
când din flacăra ei albă un chipeş flăcău i-apare.

Din acea lumină albă, tânărul încet coboară
și cu braţele vânjoase, strâns, iubita-şi înconjoară.
El o ia încet în braţe, o conduce înspre masă
și pe scaunul cel verde cu atenţie o lasă.

Însă tânăra fecioară a rămas ca fermecată,
buzele nu o ascultă, un cuvânt nu vor să scoată.
După-o dulce sărutare fata cu greu îşi revine
-	 Cine eşti, din care lume ai venit aici, străine?

Tânărul candid zâmbeşte şi pe pat încet se-aşează,
preafrumoasei sale gazde el începe să-i vorbească:
-	M-aduse în astă lume marea patimă din piept,
ea îmi dete trup şi suflet, nu am mai putut s-aştept.

Am lăsat în urmă tronul şi a mea împărăţie
pentru a  trăi cu tine clipele de veşnicie.
Ce doresc în astă lume morbidă, plină de ură?
Doar căldura vocii tale şi iubirea cea mai pură.

În a mea împărăţie nimeni nu ştie-a iubi,
nimeni n-a aflat vreodată ce înseamnă ”a trăi”.
Suntem nişte simpli aştrii în întregul Univers
și din temniţa tăcerii, eu am reuşit să ies.

Ani întregi, ca într-o clipă, reuşit-am să-i străbat
trecutu-i o amintire şi va fi pe veci uitat.
Întruptat sunt din căldură şi din adieri de vânt,
a mea dragoste celestă am venit ca să ţi-o cânt.

Trupul zvelt, fără de seamăn, eu să îl admir mereu
și să îl preschimb deodată în altarul unui zeu.
Toţi să vină să se roage la altar îmbraţişaţi
pentru a se reîntoarce mulţumind înlăcrimaţi.

Oferindu-mi bucuria de a fi mereu cu tine,
stăpâni-vom Universul, peste Rău şi peste Bine.
Vom crea o nouă lume şi vei fi nemuritoare,
împreună domina-vom astă lume mişcătoare.

-	 În această lume rece despre care îmi vorbeşti
nu există fericire şi nefericit tu eşti.
Şi această împărăţie pentru tine e-o povară
căci e plină de durere şi durerea te-nconjoară.

Ce-ţi oferă stăpânirea peste-o lume împietrită?
Doar nelinişte şi spaimă şi o viaţă netrăită.
Nu contează veşnicia şi nici vastele palate
Când stăpână este frica de a fi arid în toate.

Renunţând la a ta lume, învăţând să numeri anii,
tu vei fi soldatul clipei şi îţi vei iubi duşmanii.
Astă lume obişnuită gata stă să te primească…
De vei vrea, rămâi cu mine-n astă casă ţărănească.

Și în timp vei înţelege ce înseamnă ”a iubi”
Îubind muntele, copacii, vei învăţa ”a trăi”.
Şi prin vasta moştenire ce-om lăsa-o fiilor,
împreună vom străbate timpul către viitor. »

Undeva în Întuneric, Universul-întreg se-nchină,
îşi aşteaptă suveranul să le-aducă o regină,
Anii se transformă-n clipe, clipele se-afundă-n fapte
Iară flăcările vieţii biruie hidoasa Noapte.