Ce simple-mi par acum acestea toate, taverna ațipește, resemnată, ca o natură vie, nesemnată, iar un mesean își sprijină în coate, cuprins de lene până peste poate, melancolia. S-au risipit elogii sau acuze, sunt stinse-acum petrecerea și jocul, cu toții se grăbesc să-și afle locul sub pleduri calde, pe lângă neveste, ori poate pe sub geamuri de poveste cu fete mari. Poetul ce-ntr-un colț dădea citire unor poeme lungi cât marea-i dramă, pornește singur, nebăgat în seamă, către aceeași veche amintire (versificat descrisă drept iubire) a vieții sale. Un barman costeliv, de complezență, întreabă din priviri ce să-mi aducă, „încă un rând și niște coji de nucă, să cad într-o solemnă penitență, spre-a compensa nocturna mea absență, în fața ei”. Și plec apoi, cu zori de zi în plete, mânat din spate de-ndoieli vulgare, ca un actor cu roluri secundare ce-nalță rugi la casa de bilete, sperând să vândă două-trei regrete la matineu. În urma-mi doar taverna resemnată, ca o natură moartă, nesemnată. Cristian Lisandru - 22 ianuarie 2014 - volumul "Pelerin pe linia destinului"
sâmbătă, 31 mai 2025