Să nu te știu... Aveai un gând de ape curgând din ochi căprui Spre un liman de flori descumpănit de vânt; Era ultima seară, strângeai stropi de pământ Într-un buchet de lacrimi legat c-un gând hai-hui. Eram ultimul pom cu ramuri de absenţe Și iarna desfrunzea cu frunze reci de noapte Un crâng;și din furtuna, mocnită-n trup de șoapte Mirosul unui fulger duhnea a penitenţe. Mi-era Luna pe umeri o rugă-ntârziată; Priveam prin aștri cerul ascuns sub flori de meri, Dar umbrele bureţi ștergeau voci de tăceri În netăceri din viaţa ce ne-nflorea odată. Tu mângâiai cu veșted un drum neinventat, Erai floare de colţ crescută-n umbra ploii Și-ngenuncheai petale nescrise-n albul foii, Pândind un drum de ape spre-un alt deziderat. Nu mai știai de-i chin sau poate de-i durere; Eu nu știam că știi ce dureros e-n chinuri... Creșteai în suflet iederi cu muguri de pelinuri Ce apărau creneluri din lut amar de fiere. Mă atingeai cu gerul gândind c-ai să mă lași, Erai culoarea clipei marturisind ninsori; Mă pipăiai cu fulgii din plumb uscat din nori Uscând nepașii iernii cu seceta-ţi din pași. În fiecare seară tot izvorau sfârșituri... Era ultima seară cu umbra ta prin fluturi, Iar umbra mea cenușă, în zări voiai s-o scuturi Ţesând scântei de zare ca scăpărând chibrituri. Și toate-aveau un lacăt și-o liniște de chei Ne închideau pustiuri în peșteri, neputinţe, Mă îmbrăcam în zeghea cernitelor dorinţe Când tu te dezbrăcai de flori, printre alei. Era ultima noapte ce începuse-n seară Unde niciunde taina găsea un cer cu noi, Îmi poposea în lacrimi un alt sezon de ploi Și-n stele căzătoare se lumina a ceară. In jurul tău nu-mi sunt;si totuși simt că-s viu, Ramâi în trupul meu un drum pe-o stradă grea; Pe un trotuar pustiu nisip din steaua mea Îţi pierde urma-n ploaie ca eu să nu te știu.
sâmbătă, 31 mai 2025