Prin satul meu ce-l port de ani în gând La fel cum se gătea în primăveri, Mă furişez adesea ascultând Bobocii alintaţi de-un soare blând Cum se deschid de bucurie-n meri; Cobor apoi pe râu, din deal, izvor, Doar să clătesc în ape cristaline, Stârnind mireasma pâinii din cuptor, A morii piatră, ca să mă strecor Prin lanul verde, crud, iarăşi în mine; Ieri dimineaţă roua m-a trezit Când îmbăia de zor o ciocârlie, Dormeam pe câmp trifoi proaspăt cosit, Însă un nor spre casă m-a gonit Şi cât de-aproape-am fost atunci de glie; Iar ca s-ajung mai repede în sat, Într-a fântânii roată m-am rotit Şi-n stropi căzuţi de ploaie m-am uscat Pe lutul prispei ce l-am încălţat Când prima oară-n viaţă am păşit; Dar astăzi, între Lună şi-ntre Soare, Mă legăn în clopotniţa bătrână Vestind în bronz de clopot sărbătoare: E vineri, este “Vinerea cea mare ” Când cuiu-a sângerat în a Lui mână; De Paşti însă, voi fi lângă Isus, Din ochii Lui să mă aprind lumină, Să ard încă un an pe unde-s dus, Rugându-L să mă ia acolo sus Când lacrimile cerii-mi se termină, Acolo unde dorul nu mai doare Şi lanul cântă doinele la nai, Acolo unde dragostea izvoare Şi merii mei se bucură în floare, În satul ce e gura mea de rai. Valeriu Cercel