Dragã poetule al neamului meu românesc, te rog cu toate versurile mele sã mã ierţi cã îndrãznesc acum, în acest miez de ianuarie, sã-ţi scriu, smerit, aceastã scrisoare. Nu vreau decât sã-ţi spun cã de când ai plecat pe tãrâmul în care ai sperat, pe-aici, pe la noi, lucrurile nu s-au prea schimbat. Noi, fraţii tãi, suntem bine, sãnãtoşi, câteodatã doar ne mai dor rãnile tale mai vechi, uneori suntem mai trişti, alteori mai voioşi... Ce sã-i faci? Asta se-ntâmplã din vremuri strãvechi. Nu te-ntreb dacã tu eşti bine, ştiu cã acum eşti fericit. Ştiu cã acum trãieşti într-o poezie veşnicã, sus. Îţi mai destãinui doar, cã ştiu cã-ţi pasã, ce-au mai fãcut românii de când te-ai dus: unii te-au criticat, alţii te-au lãudat, unii te-au lovit, alţii te-au mângâiat, unii te-au rãnit, alţii te-au vindecat, unii te-au ucis, alţii te-au înviat. Dragã poetule al neamului meu românesc, iartã-mã cã eu, umil confrate, nu am fãcut altceva decât sã te citesc. Şi poate, uneori, cu sufletu-mi întreg, am reuşit sã te şi înţeleg.
sâmbătă, 31 mai 2025