Secetă

Peste ţarină vara ca un furnal 
îşi aprinsese toate cuptoarele
şi limbile flăcărilor topeau 
aripile păsărilor rătăcite în zbor. 
Doar umbrele rămâneau desenate 
în pulberea albă a drumurilor. 

Visam lujeri de iederă uscată
căţărându-se precum flăcările
până la marginile cerului,
arbori chirciţi de noduri, arderi pe rug, 
floarea secetei, floare galbenă de muşeţel, 
coroană aprinsă de spini a soarelui 
încununând creştetul pământului.

Ne spălam frunţile în râuri de sudoare
şi cu tălpi sângerânde cutreeram câmpia
toropită ca o dropie adormită pe cuib.
Treceam visători spre coline şi umbra
venea din ce în ce mai uşoara din urmă,
se evapora ca apa la fiecare adiere de vânt.

Spicele se aplecau in faţa noastră greoaie, 
făceau mătănii până la talpa pământului 
unde frânghii negre de furnici ameţite 
sunau din surle şi trâmbiţe vestind 
că peste câmpie se va năpusti 
în curând dezlănţuită furtuna.

Ṣi totuşi ne era dor de drumuri. 
Taina asta n-o pot şti decât peregrinii.
La marginea drumului pe o cruce de brad 
cineva scrisese cu polen căzut de pe aripi de fluturi:
„Călătorule, amână-ţi plecarea!”

Copyright © 2017 Marin Mihalache