Suflet hoinar

Suflet hoinar
M-am trezit supărată pe viaţă.
N-aveam nici chef şi nici speranţă.
Priveam în gol la luna-albastră,
Printr-o minusculă fereastră.

Când am privit în mine, eram goală,
Căci îmi plecase sufletul afară.
Am luat-o atunci la fugă să-l găsesc,
Să stau cu el de vorbă şi să-l privesc.

Nu l-am găsit atunci, dar mai târziu,
Am dat de el plângând…era pustiu.
Am vrut să-l iau în braţe, să-l ridic,
Dar n-am avut ce-i face, nu-mi explic.

L-am implorat să vină la mine, înapoi
Şi om vedea ce-om face-mpreună amândoi.
Când i-am privit tristeţea, şi eu m-am întristat:
Pierduse frumuseţea  de-atâta aşteptat.

Dar ce-aşteptase oare de-atâta amar de vreme?
Eu nu ştiam ce-l doare  şi nici că el se teme.

Privind în sus la mine, suspină şi oftează:
-Am aşteptat iubire…De-ai ştii tu cât  contează!
Am tot sperat că-n schimbul iubirii ce o dau,
Să nu mai fiu iar singur, cu cineva să stau.

Am vrut să plec în lume,
Un suflet să găsesc.
Să-i pese şi de mine,
Să-mi spună: Te iubesc!

-Nu mai pleca in lume,
Tu suflete hoinar.
Întoarce-te la mine
Căci cauţi în zadar.

Ai sufletul pereche
Alături… dar nu-l vezi.
Încearcă  înc-o dată,
În dragoste  să crezi!