Un teişor crescut sub deal, în depărtare, Odată blestema norocul de uitare, Aşa zicând: – Ce fericiţi stejarii sânt! Din fire înzestraţi, Puternici ei şi nalţi, Văd lumea cea frumoasă, Aproape stau de soare; Iar eu, o! soartă ticăloasă! Aici în depărtare Viaţa-mi am urât. El bine n-au sfârşit Şi s-au stârnit furtună, vânt Şi cerul s-au întunecat Şi fulgerul au scăpărat. Prin nouri tunetul se răsturna, trăsnind, Şi risipind Acei mai mari Stejari! Iar teiul de sub deal era nevătămat. Atunci el s-au trezit că este vinovat Şi mulţumind, au zis aşa către noroc: – Apărătorul meu! Eu de acum te rog Ca parte liniştii să dăruieşti tu mie Şi traiul depărtat, drept pravilă să-mi fie, Pentru că am văzut prea bine Că cei ce stau la înălţime, Măcar de sunt şi mari Şi tari, Dar pică la pământ De vânt.
sâmbătă, 19 aprilie 2025