Toaca

Se-aude glas de toacă pân’ la cer
Şi relele din lumea asta pier.
Se-nalţă glasuri din morminte…
Sfâşietoare rugi de oseminte!

Un clopot liniştea destramă
Cu al lui vaier de aramă...
Pe culmi se-nalţă cruci semeţe
Sfidând albastrul cu a lor tristeţe.

Răsună toaca pe la mănăstiri
Chemând la rugă ale noastre firi;
În ceruri oştile se-adună
Pe cel viclean ca să răpună.  

Clopotniţele răscolesc văzduhul
Purtând către înalturi stihul,
Natura cu destinul se împacă
Atunci când se aude glas de toacă.

Cântec de lemn răstignit în uitare,
Între cer şi pământ tu aduci alinare!
Cu glas vestitor de alte-nceputuri
Lumea întreagă o scoţi din adâncuri.

Curge spre lume al lemnului cânt
Şi peste glasuri adormite-n pământ!
Se urcă spre slavă chemări arzătoare;
Din sunet de toacă se înalţă altare!