Era ultima noastră duminică împreună. Timpul se prelingea prin noi, mut. Nu avea, evident, cum să ne spună Că prin tine deja, definitiv, a trecut. Că prin mine urma să mai curgă o vreme, Să-mi mai sfârtece lacrimi, să mă mai mintă în vis. Să mă-nveţe, ca pe-un nătâng, a mă teme De propriile pleoape. Să mă condamne să ţin ochii deschişi. Era ultima noastră duminică împreună. Noi tăceam, dar privirile noastre îşi vorbeau. Îşi aminteau cum am sădit între noi vreme bună. Privirile noastre, adio, în felul lor, îşi spuneau. Era o zi cât se poate de frumoasă, era primăvară. Soarele umplea cerul răsfăţat şi râdea. Noi ştiam amândoi, negreşit, că o să doară. Că furtună-am să fiu când tu o să-mbraci liniştea. Era ultima noastră duminică împreună. Între noi se-ntindea, calmă, marea unei despărţiri. Urma să mai privim acelaşi cer şi aceeaşi Lună Doar ca suflete, plutind pe corabia speratei nemuriri.
sâmbătă, 31 mai 2025