La umbra unui clopot vechi Încă mai creşte iarbă gri, Cu mărăcini, perechi-perechi, Jilavi de ploi prea străvezii. Se-aude susurul discret De ape limpezi din izvor, Chemând toţi cerbii-n menuet Să se adape-ncetişor. La umbra unui clopt vechi Stă poarta naltă, ca din lut, Şoptind iubirii în urechi De colbul mut, de colbul mut... Cu mâini croite-n filigran, Ce stau împreunate-n rugi – , O pavăză iubirii-n van, Ţin moartea vie, ca pe drugi. „Deschide-mi ochii mei cei orbi, Să ardă noaptea, ca făclii, Din buze strânse să-mi absorbi Sărutul întru veşnicii!” O uşă larg i s-a deschis Spre un consiliu deranjat De arta care a conchis Bustul lui Davila, sculptat. „Nu-mi trebuie nici bani, nu cer Tributul minţii, găunos, Plătesc bilet pe drum de fier, Răbdând, mergând numai pe jos. Din dalta mea, însingurat, Cioplesc iubirii un cavou; Să mă iertaţi, nu sunt argat! Scrieţi-mă voi pe lintou.” Şi văile se liniştesc Pe drumul său spre sat gorjan, Mâinile maicii sale-l cresc Ca-ntotdeauna, an de an. Se naşte poarta porţilor, Arc de triumf răzbind de uşi, Zdrobind creştetul morţilor Cu pumnul său, murind, Brâncuşi. 6 iulie 2016, Constanţa
miercuri, 16 iulie 2025