Mă aflam la răscruce de drumuri, Cu genunchii strânşi la piept. Îmi stângeam inima-n mână, Mă gândeam la un lucru incert. Mă gândeam, absurd, la tine. Tu, cel ce nu ai ştiut Că vine o vreme a furtunilor când Toţi cei puternici pierd Şi cei slabi prind culoare. Oh! Culorile! Aşa puţine în ultimele zile... Poate din cauza lipsei... unei lipse de orizont. Mă uitam spre Soare şi nu era pe cer. Eram orbită din cauza absenţei sale. Un negru aşa strălucitor în jur Încât mi s-a luminat mintea. Mi-am dat seama de poveste! Am realizat sarcasmul replicilor tale. Dragul meu,- tu, un mincinos oarecare, De ce încerci să mă minţi cu adevăr? M-am ridicat în picioare Şi am privit spre cerul negru Al unei amiezi reci de august. Am dat drumul inimii din mâna dreaptă, Am lăsat-o să curgă pe asfaltul erodat... Mi-am amintit o ultimă minciună, Pe care mi-ai spus-o într-o noapte albă, Când creionul-mi tremura-n mâna stângă. M-am aplecat şi am scris pe asfalt, Pentru tine, un ultim mesaj, Cu mâna cea muradară de inimă: "Critică-mă tu, cel mai orb decât mine, căci ale tale grele, dure şi urâte cuvinte, mă vor face pe mine să văd!" Apoi am plecat. După atâtea repetiţii... mă aştepta viaţa...
sâmbătă, 31 mai 2025