Nimeni nu ştie, dar toţi se încred doar în vorbe Eu nu jignesc cuvintele, eu savurez tăcerea ce mă fierbe de viu. Pictez aripile morții, să rănesc stelele triste Îmbrătisez durerea, tăcerea, îmbătat în vise autiste N-am găsit bucuria, dar tristeţea m-a găsit Mi-a îmbrăţişat spinii-n petale negre sângerii, răvăşit De răspunsuri găsite, pierdute-s întrebările căutate Zâmbetul ăsta cusut îmi inspiră tristeţe, şi răutate Exist în a încerca să rezist în poze albe, învăluit De-ntunericul minciunii, adevărul şi-a tăiat aripile. Sunt uluit Cuvintele încă plutesc când în gurile altora vorbele se târăsc Am îmbrățișat spinii iubirii, ca la final, pe ea însăşi s-o urăsc Şi prea mulți profită, că doar asta le e menirea, să savureze durerea-n care o îngroapă cu pasiune omenirea Dar prea puțini vor s-observe durerea tablourilor surde Mulţi suferă-n tăcere, alții lângă zgomot, unii nu vor să-l asculte Acum prea mulți închid ochii, şi puţini gura Mostenirea următoarelor umbre era o speranță, nu incultura Pe toţi îi jigniți, îi tratați cu ură La fel şi pe cei îndrăgostiți, sau obsedați de cultură N-o să-nţelegi suferința dacă n-ai sufletul în cioburi V-aţi detaşat de spirit, alergând încontinuu după corpuri Mi-amintesc tristețea, cu o ambiguă claritate Asta e dezamăgirea mea față de umanitate
sâmbătă, 31 mai 2025