Ca-ntr-o pǎdure-n care ne-am fi iubit romantic, Pe stradǎ dorm copacii cu crengile în sus, Şi “Te iubesc” nu are alt înţeles semantic Decît acel pe care azi-noapte ţi l-am spus. Cînd te gîndeşti cǎ sîntem cei mai frumoşi din lume, Cǎ steaua dimineţii apare pentru noi, Cǎ ne iubim deasupra de legi şi de cutume, Parcǎ nebun îţi vine s-alergi, sǎ ţipi sub ploi… Ne-am aşteptat venirea slǎbind la poarta vieţii, Din cei care-am fost tineri, am devenit maturi, Dar ne-am zǎrit pe drumul pierdut spre bezna ceţii Şi-am tresǎrit în junghiul acelei vechi arsuri. Pierduserǎm puterea de-a mai iubi vreodatǎ, Ţi-am spus cǎ e lucrarea lui Dumnezeu aici, Cǎci ne-am vǎzut speranţa de-a pururi condamnatǎ La neputinţa sorţii, la gheara marii frici. Nu vom trǎi de-acuma în spaţii locative, Prea mici pentru potopul ce-a nǎvǎlit brutal; Ţinîndu-ne de mînǎ, sub falnice ogive De frunze ne vom pierde în timpul vegetal. Se uitǎ parcǎ lumea la noi ciudat cînd trecem Prin locurile-n care durerea am cîntat; Sǎ le rǎspundem simplu cǎ bucuroşi petrecem Azi naşterea de-a doua care ni s-a mai dat. Avem atîtea parcuri, atîţia munţi şi ape De-acum în faţa noastrǎ, cǎ ne putem iubi Fǎrǎ de grija zilei de mîine, ce încape Într-un proiect anarhic, în care ne-om zidi. Eu te-ncǎlzesc cu clipa, tu-mi dǎruieşti secundǎ, Prin sufletele noastre corǎbii-n larg se pierd, Ca într-o catedralǎ pe care o inundǎ Imense, foste lacrimi, ce astǎzi ne dezmierd. Noi sprijinim pe umeri, acum, planeta-ntreagǎ, Istoria lumii-ncepe atunci cînd te sǎrut, Deochiul celui singur, prin noi azi se dezleagǎ, Perechea primordialǎ o naştem iar din lut. Te chem cu-nfrigurare, ca pe un vis ce trece, Cǎci mi-este încǎ teamǎ de cea care n-ai fost, Şi te anunţ, iubito, cǎ lumea încǎ-i rece, Dar ne va fi iubirea secretul adǎpost.
sâmbătă, 31 mai 2025