Tânjind mereu la ceruri paralele, Doar câte-un fulger ne unea,spontan Ca mângâerea-n vremuri de tăcere, Ca oaza în Sahara ce eram. Ştiam de mult,simteam deznodământul Ce prin cuvântul răstignit va fi; Si bănuiam că astăzi legământul În rime semănat,s-o nărui. Un vis frumos,zbătandu-se ,îmi cânta Al destramarii ,tragic recviem; Spre albăstrimi eterne se avăntă Purtând cu el fatidicul blestem. Nu plâng.Mă scald în sânge de crepuscul Căldura lui s-o pot în piept purta. Chiar de-ar părea un gest naiv,minuscul Va fi o punte spre lumina ta.
sâmbătă, 31 mai 2025