Cândva știam să zbor cu demnitate, (ca eu să nu las urme pe pământ) -Dar tu cu o ușoară urmă-n gând! M-ai doborât ... chiar cu seninătate. Am încercat să-mi caut existența, (dar erau mulți aceea ce-o doreau). - Și explorând cu mine tot sperau! Că-i vor afla până și ... chintesența. ”- Să trec neobservat? - Nu-mi vine-n minte!”, - Ca să continui cred că n-are rost! Așa gândeam în mine (ca un prost), (căci nu găsesc acum alte cuvinte). Până-ntr-o zi când visul mi-ai curmat, - Și-ai devenit curând o entitate! Pe care cred că sigur nu se poate, Să o ignor, fără să fac păcat. Când cerul s-a deschis, el, infinitul, - În inimă cu tine a pătruns! - Făr’ să mă-ntrebe sau să dea răspuns, La întrebarea: - Cum e cu iubitul?. Acuma știu ce-seamnă ca să zbori, - Sau cum e să descoperi veșnicia! Ce totdeauna este temelia, Acestor minunate zile-n zori. Brăila, august 2017
sâmbătă, 31 mai 2025