Ca un biet aristocrat exilat pe viaţă în afara bibliotecii lui din lemn de nuc, întinzi de caimacul dulce al vremurilor apuse pînă se închide şi ultima crîşmă a visului, pînă îţi cumperi o pereche de zaruri şi încerci să treci de porţile sanatoriilor de reabilitare, asta în timp ce toamna îţi aruncă frunze deshidratate în cana cu ceai de tei şi gunoierul cară fluierînd, în tomberoane, romane prăfuite, nedeschise vreodată de nimeni. Se prea poate să umble liliecii apusului cu picioarele goale prin cenuşa caldă a satelor părăsite, se prea poate ca şeful gării, după o sticlă de ţuică, să viseze femei rătăcite prin vagoane, dar revoluţiile adevărate se fac tot pe bază de listă, nimic nu te poate compromite în istorie mai mult decît un strănut semnificativ la momentul nepotrivit. Ce să mai inventăm, cînd de mici ne cunoaştem evoluţia propriilor buzunare? Adevărurile au rămas suspendate în fiolele mari, cu formol şi şerpi de rîu, poştaşul lunecă pe lîngă marile scrisori ale destinului, vecinii se îmbulzesc, ca întotdeauna, să culeagă alune de sub şipcile parchetului. Ne-om tot chibzui putreda avere pînă n-o mai rămîne nimic, şi atunci abia, la sfîrşit, ne vom da seama că oligofrenii cu burţile pline ne-au lăsat deschise robinetele cu zoaie seculare şi că ultimele dintre toate cîte nu vor avea nevoie să implore nici o salvare sînt Vacile-Domnului de prin cimitirele cu intrare liberă. (Din volumul “Duminica poemului mut”)
miercuri, 16 iulie 2025