Liliacul

De-atâta timp tăcerea mea te cheamă,
Și-aștept să primesc de la tine vești,
Chiar dacă nu suntem de-aceeași mamă,
Mi-ar fi plăcut sa știu că frate-mi ești.

Tăcerile s-au așezat în vreme
și sunt așa de multe..nu-i nimic 
Când liliacul iar o să mă cheme
N-am sa ascult ! Chemarea-ntr-un ibric,

am s-o așez cu mâna tremurândă,
Și am să-i beau licoarea..ce să fac?
Dar am s-o beau cu inima flămândă
ascunsă în tăceri de liliac...

Eu te-am privit mereu ca pe un frate,
Mă bucuram văzându-ți înflorirea
în versuri,de iubire inspirate,
Spre ele,luna iși pleca privirea,

Se bucura și ea,așa ca mine,
De zâmbetele ce le adunai,
De versurile calde si senine
Crezându-te un liliac din rai.

Mi-ar fi plăcut să îmi mai lași cuvinte,
Așa cum pân-acum mi le-ai lăsat...
Nimic nu mai astept ca și-nainte...
Atâta doar..pe tine,liliac,

Am să te las..așa cum tu,odată
La răndul tău lăsat-ai pe-un "om blând"
N-am sa mai bat nicicand la a ta poartă
Și am s-aștern tăcerea-n al meu gând.

Nu stiu nici daca ea imi face bine...
Poate la altii..face bine,chiar..
Vioara mea cânta-va pentru sine,
Pentru tăceri ce mi le-ai dat in dar...

Nu voi lasa ca luna să mă-ndemne
să scriu despre "un mâine" și-așteptări...
Nu voi mai pune sufletu-n poeme,
Îl voi închide-n tainice tăceri.

Te las să înflorești în văi de soare,
Și să aduni in jur,zâmbete,mii...
Doar o vioară,ne-ncetat în zare
cu sufletul tăcut,te va privi...

Din asta,eu acum nu fac o dramă...
Tu, bucură-te! Nu mai aștept vești !
Deși nu suntem din aceeași mamă:
Mi-ar fi plăcut să știu că frate-mi ești !