Mama, iubire și flori Păstrez imortele în vaza albastră, Le admir tăcut, iar ele mă întreabă, Unde e mâna ce a pus într-o glastră Florile, fără a spune o silabă? Ezit, printre frazele ce-mi fură privirea, Se uită discret, și încerc să răspund: E-n Cer de un timp, i-am luat eu iubirea Și tot ce-a avut, mai frumos, mai profund. Iubea orice floare cu patima vieții, Cu greu adormea, privind spre fereastră, Un vers îngânam, cum îngână poeții Arome de flori veneau dintr-o glastră. Primea din natură iubire divină, Iubea cu forța unui suflet curat, Pe noi ne privea cu un soi de lumină Ce n-o mai simțim, dar nu am uitat. Și în fiece zi, când ceasul mă scoală, Refac pașii ei, admirație-n culori, E-n mine un dor, e-n mine o sfială De îmi vine să dorm… în curtea cu flori. Autor: Gabriel Stănciulescu
sâmbătă, 31 mai 2025