Nu te mira că-mi prinzi privirea, Păienjenită de durere, Adesea cercetând ivirea Și alte lumi, și altor ere. În toiul luptelor nebune, Pe rana inimii ce moare Nădejdea vremilor mai bune Răsare pururi ca o floare. Din tot ce mi-a-nflorit vreodată, Ea singură purta-va roade, Azi, când grădina-i scuturată Și toată floarea stearpă-mi cade. Zadarnic firea mă strivește Mereu sub aspra-mi suferință, În mine pururi încolțește, Mai viu, obstească năzuință. Și-n van m-abate-n jos furtuna Și strâns ma țin cătușe grele, În mine lumea-și încearcă-ntr-una Avântu-i veșnic către stele! Din mii de gânduri turburate Un vis curat mi se încheagă, Precum din spume sfărâmate Ieșit-a Venera întreagă!
sâmbătă, 19 aprilie 2025