Uneori mă poartă dorul, Dor nebun, dor zăpăcit, Pe vreo uliţă-nfundată Din cătunul părăsit. Vechi poteci, abia găsite Pe sub lacomele ierbi, Mă conduc spre bordeiaşul Rezemat cu greu de vechi. Soarele încă străbate Printre pomi sălbăticiţi Şi luceşte-n ciob de geamuri Ca în ochii fericiţi. Atârnate-n grinda tindei Două oale sparte stau Şi plâng mândrele muşcate Ce din ele atârnau. Uşa scârţâie bătrână Şi oloagă din ţâţâni Parcă a-nvăţat să latre-n Bătătură-n loc de câini. Călcătura tălpii mele Pe podeaua cea de lut Parcă a trezit un geamăt Ce mă aştepta de mult. Parcă un suspin răzbate Din pereţii scorojiţi, Un suspin uitat acolo De bătrânii prăpădiţi. Cei ce şi-au târât amarul Prin ogradă şi-au răbdat Greul cel cumplit să-şi crească Fetele de măritat. Şi să-şi vadă şi feciorii Însuraţi, la casa lor, Şi apoi şi-au stins menirea Singuratici, plini de dor. S-au culcat de osteneală Pe o laiţă tot gemând Şi-au ajuns, uitaţi de vise, Câte unul, în pământ. Azi se clatină bordeiul Stând pribeag, cuib fără pui, Putrezit de ploaia toamnei Şi rămas al nimănui. Cine să-ţi mai ducă dorul, Odăiţă, ce-ai avut Ieri norodul tot în tine Cu prunci gureşi de crescut? Cine să mai ştie astăzi, Bordei pricăjit ce esţi, Cum se povesteau în tine Seara, la opaiţ, poveşti? Te-a acoperit uitarea. Cei ce te ştiau s-au dus Amuţiţi de tăvălugul Vremurilor ce-au apus. Numai eu, purtând în mine O fărâmă din ce-a fost, Încă îţi mai ştiu povestea, Îţi mai ştiu uitatul rost. Pribegi-m-oi şi eu mâine În sălaşul de sfârşit. Lutu-nghite tot şi toate... Vieţi...cătunul părăsit.
sâmbătă, 31 mai 2025