UNEI CURTEZANE Desculţ când am intrat în templul tău Am şovăit să mă închin căci gândul Mi-a spus că-mi va veni şi mie rândul Să mă alungi, ca pe un lucru rău. Dar te-am primit în braţe fără preget Deşi cu multe gesturi vinovate. Şi mi-ai lăsat să am pe mai departe Din cupa desfătării, doar un deget. Şi vrând să fiu mai ipocrit ca tine Am îmbrăcat minciuna-n albe haine. Aveam şi eu şi tu aceleaşi taine Ce le-am ascuns, fiindu-ne ruşine. Tu, purtătoare a sceptrului minciunii, Că m-ai învins, nu-mi pare rău de loc. De data asta n-am avut noroc Dar nici nu urlu la ivitul lunii. Deci, ţie, curtezană minunată, Îţi mai rămâne totuşi o speranţă. Să întâlneşti la capăt de vacanţă, Un alt viteaz, cu mintea bulversată. Înfruntă-l. Sigur n-ai să fi învinsă, Deşi te cred că îţi doreşti nespus. Şi el îţi va rămâne doar supus. Împărăţia ta e prea întinsă. Adio deci frumoasă curtezană. Nu-mi pare rău că te-am avut o vreme. Şi nici nu ai motive a te teme. Sufletul meu nu poartă nici o rană. Eu ştiu că n-am fost fără de prihană.
sâmbătă, 31 mai 2025